Povesti pentru tine: "II. Cel mai bogat om din Babilon"

In ciclul Povesti pentru tine iti  impartasesc invataturile cuprinse in cartea "Cel mai bogat om din Babilon "

In scolile din Romania nu se invata educatia financiara de aceea iti propun pentru tine Adultule si pentru Adolescentul tau aceste lectii sub forma povestilor. Acestea pot fi primele lectii despre "Cum se face ca unii au bani si altii, care muncesc din greu, nu au suficient?" dar in egala masura  pot fi povesti inspirationale care sa-ti schimbe definitiv vechile convingeri si atitudinea fata de bani.

II. Cel mai bogat om

din Babilon

            În vechiul Babilon, trăia cândva un om foarte bogat, pe care îl chema Arkad. Era cunoscut în lumea întreagă pentru averea sa nemăsurată. Dar era cunoscut şi pentru gene­rozitatea sa nemărginită. Era renumit pentru mărinimia sa. Era generos cu familia sa, dar şi cu el însuşi, cheltuind atât cât îi poftea inima. Dar averea sa creştea în fiecare an mai repede decât o cheltuia el.

            Şi, într-o bună zi, mai mulţi prieteni din tinereţe veniră la el şi îi spuseră:

            - Tu, Arkad, eşti cel mai norocos dintre noi toţi. Ai devenit cel mai bogat om din Babilon, în timp ce noi abia ne ducem zilele. Porţi cele mai scumpe şi mai rafinate veşminte şi te înfrupţi din cele mai rare mâncături, în timp ce noi trebuie să fim fericiţi dacă reuşim să ne îmbrăcăm şi să ne hrănim familia cât mai bine cu putinţă. Cândva, noi am fost cu toţii egali. Am primit aceleaşi învăţături. Am jucat aceleaşi jocuri. Şi nu ne-ai întrecut nici la învăţătură şi nici la jocuri. Iar în anii care au urmat, am făcut cu toţii cinste oraşului în care trăim. Nu ai muncit nici mai mult şi nici mai asiduu decât noi. Şi atunci, de ce soarta nestatornică ţi-a hărăzit ţie să te bucuri de toate bunătăţile vieţii şi ne-a lăsat pe noi deoparte, deşi le meritam şi noi la fel de mult ca tine?

Arkad îi dojeni însă pe loc, spunându-le:

            - Dacă în toţi aceşti ani nu aţi reuşit să duceţi decât o viaţă de mizerie, acest lucru se datorează faptului că nu aţi învăţat legile care guvernează crearea unei averi uriaşe sau nu le-aţi acordat importanţa cuvenită. Soarta Nestatornică este o zeiţă rea, care nu aruncă cu aur în stânga şi-n dreapta. Dimpotrivă, ea îi duce la pierzanie pe toţi cei care câştigă aur fără sudoarea frunţii. Ii transformă în risipitori fără măsură, în oameni care cheltuiesc fără rost tot ceea ce primesc, copleşiţi fiind de pofte şi dorinţe pe care nu ştiu cum sa şi le înfrâneze. Dar sunt şi oameni cu care ea este darnică, oameni care însă devin zgârciţi şi îşi păstrează cu grija averea, trăind mereu cu teama că o vor cheltui şi nu vor mai şti cum s-o înlocuiască. Viaţa le este adesea tulburată de teama că vor fi jefuiţi, motiv pentru care preferă sa trăiască în sărăcie şi mizerie, ascunzându-şi cu grijă averea. Sunt şi oameni care ştiu cum să se bucure de aurul dăruit de Soarta Nestatornică, dar sunt atât de puţini încât eu nu-i cunosc decât din auzite. Gândiţi-vă la cei care au moştenit dintr-o dată o avere imensă şi spuneţi-mi dacă am sau nu dreptate!

            Prietenii săi recunoscură că vorbele îi erau pline de înţelepciune, aşa că îl rugară să le spună cum reuşise să adune o avere atât de mare.

            - Când eram tânăr - continuă el - m-am gândit care sunt lucrurile care conferă vieţii fericire şi împlinire. Şi am înţeles că numai o avere imensa ţi le poate dărui. Averea înseamnă putere. Multe lucruri devin posibile dacă eşti bogat. Iţi poţi împodobi casa cu cele mai frumoase şi mai rafinate piese de mobilier. Poţi călători peste mări şi ţări. Te poţi înfrupta din cele mai alese bucate ale lumii. Poţi cumpăra cele mai frumoase bijuterii din aur şi pietre preţioase. Poţi chiar construi temple măreţe închinate zeilor. Poţi face toate aceste lucruri, dar şi multe altele, în care poţi găsi frumuseţe şi împlinire sufletească. In momentul în care mi-am dat seama de acest lucru, m-am hotărât să cer vieţii partea mea din toate aceste bunătăţi. Nu aveam de gând să stau deoparte şi să-i privesc cu invidie pe toţi cei care se bucură de ele. Nu aveam de gând să mă mulţumesc cu straie ieftine sau cu statutul de om sărac. Dimpotrivă, aveam de gând să mă înfrupt din tot sufletul din aceste bunătăţi ale vieţii. Fiind, după cum bine ştiţi, fiul unui negustor umil şi făcând parte dintr-o familie numeroasă, fără speranţa de a primi într-o bună zi vreo moşte­nire şi pentru că nu eram înzestrat - aşa cum bine aţi spus - cu un talent deosebit sau cu o inteligenţă ieşită din comun, am priceput că pentru a-mi împlini dorinţa aveam nevoie de timp şi studiu îndelungat. Cât priveşte timpul, noi îl avem cu toţii din belşug. Voi 1-aţi irosit însă fără rost. Nu aveţi nimic cu care să vă mândriţi - cu excepţia familiilor voastre. Cât priveşte studiul, oare nu ne-a spus învăţătorul nostru înţelept că învăţăturile sunt de două feluri? Unul presupune cunoştinţele pe care le are deja, pe care le-am învăţat şi pe care le ştim, iar celălalt presupune cunoştinţele pe care nu le avem, dar pe care trebuie să le posedăm. M-am hotărât astfel să descopăr cum să mă îmbogăţesc, iar când am descoperit, mi-am făcut din asta un ţel în viaţă. Căci nu este oare un lucru înţelept să te bucuri de plăcerile vieţii în acest loc luminat de soare, ţinând seama de faptul că durerea va pogorî oricum asupra noastră când ne vom începe călătoria prin lumea spiritelor? Mi-am găsit apoi de lucru ca scrib, scrijelind zi de zi, săptămână după săptămână, lună după lună, tăbliţele de argilă, notând cu grijă fiecare însemnare în parte. Cu toate acestea, punga mea era mereu goală. Toată agoniseala mea se ducea pe merinde, straie şi ofrande pentru zei. Dar hotărârea mea de a reuşi în viaţă nu m-a părăsit nici o clipă. Şi, într-o bună zi, Algamish, cămătarul, veni la casa învăţătorului unde lucram şi îmi ordonă să fac o copie după Legea a noua, spunându-mi:

            - Trebuie să fie gata peste două zile, iar dacă îţi faci treaba cum trebuie, îţi voi da două monede de aramă.

            Am muncit cât am putut de mult, dar legea era lungă, iar când Algamish a venit s-o ia, eu nu reuşisem încă s-o termin. Era furios, iar dacă aş fi fost sclavul lui, m-ar fi bătut crunt, fără îndoială. Dar ştiind că învăţătorul nu-1 va lăsa să-mi facă rău, am prins curaj şi i-am spus:

                - Algamish, eşti un om foarte bogat. Spune-mi cum pot să devin şi eu bogat şi voi scrijeli toată noaptea pe tăbliţa de argilă pentru ca la răsăritul soarelui treaba să fie terminată.

              El îmi zâmbi şi îmi răspunse:

            - Trebuie să recunosc că eşti obraznic, dar mă-nvoiesc. In noaptea aceea am lucrat din greu, scrijelind pe tăbliţele de argilă, deşi spatele mă durea cumplit, iar mirosul pe care îl degaja fitilul îmi provoca o durere de cap necruţătoare. In final, abia mai vedeam, dar, când soarele a apărut pe cer, tăbliţele erau gata.

            - Acum - i-am spus eu cămătarului - spune-mi ce mi-ai promis!

            - Ţi-ai îndeplinit partea ta din afacere, fiule - îmi spuse el cu blândeţe - acum e rândul meu. Iţi voi spune tot ceea ce doreşti să ştii pentru că îmbătrânesc, iar bătrânilor le place să vorbească. Iar când tinerii ajung la vârsta când cer sfaturi, ei primesc - o dată cu sfaturile - şi înţelepciunea bătrânilor. Dar tinerii consideră adesea că bătrânii sunt înzestraţi cu înţelepciunea zilelor de mult apuse şi, de aceea, nu urmează sfaturile primite. Dar nu uita, fiule, că soarele care străluceşte astăzi pe cer este acelaşi cu cel ce strălucea în ziua în care tatăl meu s-a născut şi cu cel ce va străluci atunci când ultimul tău nepot va păşi în lumea întunericului! Gândurile tinerilor - continuă el - seamănă cu stelele căzătoare, ce luminează cerul pentru o clipă, dar înţelepciunea bătrâneţii seamănă cu stelele de pe cer care luminează mereu la fel şi care îi călăuzesc pe marinari în drumurile lor pe mări şi oceane. Cu atenţie ascultă cuvintele ce ţi le voi spune, căci altfel vei pierde al lor înţeles şi vei crede că munca ta de-o noapte a fost în zadar!

               Apoi îmi aruncă o privire vicleană pe sub sprâncenele sale atât de dese şi îmi spuse pe un ton jos, dar puternic:

            -  Am descoperit drumul spre bogăţie atunci când am luat hotărârea ca o parte din tot ceea ce câştigam să fie a mea pentru vecie. Şi asta trebuie să faci şi tu.

A continuat apoi să mă străpungă cu privirea, dar nu a mai spus nimic.

            - Asta e tot? am întrebat.

            - Este suficient ca să preschimbi sufletul unui păstor în sufletul unui cămătar, îmi răspunse el.

            - Dar nu tot ce câştig este al meu? am întrebat iar.

            - Nici pe departe, răspunse el. Nu-1 plăteşti pe cel care îţi croieşte veşmintele? Nu-1 plăteşti pe cel care îţi face sandalele? Nu plăteşti bucatele pe care le mănânci? Poţi să trăieşti în Babilon fără să-ţi cheltuieşti agoniseala? Care este câştigul pe care 1-ai realizat luna trecută? Dar cel de anul trecut? Cât eşti de naiv! Îi plăteşti pe toţi, în afară de tine însuţi. Neghiobule, munceşti pentru alţii! Nu te deosebeşti cu nimic de un sclav care munceşte pentru resturile de mâncare şi hainele ponosite pe care i le aruncă stăpânul. Dacă ai păstra măcar o zecime din tot ce câştigi, cât ai avea în zece ani?

            Stăpâneam destul de bine arta cifrelor şi a numerelor, aşa că i-am răspuns:

            - Atât cât câştig într-un an.

            - Vorbele tale conţin doar jumătate de adevăr, răspunse el. Fiecare monedă de aur pe care o păstrezi devine un sclav care lucrează pentru tine. Fiecare monedă de aramă este copilul monedei de aur, ce lucrează şi ea pentru tine. Dacă vrei să devii bogat, atunci trebuie să pui deoparte fiecare monedă pe care o câştigi, monede care la un moment dat vor lucra pentru tine, asigurându-ţi astfel belşugul pe care îl doreşti. Poate crezi că nu te-am plătit destul pentru munca pe care ai depus-o azi-noapte - continuă el -, dar dacă prinzi înţelesul vorbelor mele, vei descoperi că valoarea lor este de mii de ori mai mare. Trebuie să păstrezi mereu o parte din tot ce câştigi. Nu trebuie să fie mai puţin de o zecime, indiferent cât de mic este câştigul tău. Dar poate fi şi mai mult, depinde de cât câştigi. Plăteşte-te pe tine însuţi mai întâi! Nu cumpăra veşminte şi sandale mai mult decât îţi permite punga şi ai grijă să-ţi rămână bani pentru mâncare, fapte de milostenie şi ofrande aduse zeilor! Averea creşte - întocmai ca un copac dintr-o sămânţă măruntă. Prima monedă de aramă pe care o pui deoparte constituie sămânţa din care se va dezvolta copacul averii tale. Cu cât plantezi sămânţa mai repede, cu atât mai repede va creşte şi copacul. Şi cu cât vei avea mai multă grijă de el, punându-i la rădăcină cât mai multe monede de aur şi aramă, cu atât te vei înfrupta mai repede din bogăţiile pe care ţi le oferă.

            Apoi, îşi luă tăbliţele şi dus a fost.

            M-am gândit mult la tot ce îmi spusese şi cuvintele lui mi se păreau pline de înţelepciune. Aşa că m-am hotărât să-i urmez sfatul. De fiecare dată când eram plătit, luam o monedă de aramă din cele zece pe care le primeam şi o ascundeam. Şi - deşi poate părea ciudat - nu eram mai strâmtorat decât înainte. Nu observam o diferenţă prea mare între situaţia mea anterioară şi cea prezentă, iar viaţa mea continua să meargă mai departe fără moneda necheltuită. Am fost adesea ispitit - pe când comoara mea începea să crească - s-o cheltuiesc pe diverse mărfuri rafinate pe care negustorii le vânturau pe sub ochii noştri, mărfuri aduse pe corabii sau pe cămile din ţinuturile îndepărtate ale Feniciei. Dar mă opream întotdeauna la timp.

Un an mai târziu, Algamish îşi făcu din nou apariţia în viaţa mea, spunându-mi:

            - Fiule, ţi-ai păstrat numai pentru tine o zecime din tot ce-ai câştigat anul trecut?

            - Da, învăţătorule, am răspuns eu mândru.

            - Asta este foarte bine - spuse el radiind de bucurie. Şi ce-ai făcut cu această mică avere?

            - I-am dat-o lui Azmur, cărămidarul, care mi-a spus că străbate adesea mările şi oceanele, iar când va ajunge în portul Feniciei, Tyre, îmi va cumpăra cele mai frumoase bijuterii din ţinutul fenicienilor. Când se va întoarce, noi le vom vinde la un preţ mai mare şi vom împărţi câştigul.

            - Toţi proştii trebuie să înveţe, mormăi el în barbă. De ce crezi că un cărămidar cunoaşte taina bijuteriilor? Când este vorba despre tainele stelelor de pe cer, îi cer sfatul pitarului? Nu, pe cinstea mea, te duci la astrolog, dacă ai ceva minte în cap. Ţi-ai pierdut toată agoniseala, tinere, ţi-ai scos copacul averii din rădăcină. Dar nu-i nimic. Plantează altul! Încearcă din nou! Iar data viitoare, dacă vrei să descoperi taina bijuteriilor, du-te la un negustor de bijuterii! Dacă vrei să cunoşti cât mai multe lucruri despre oi, du-te la un păstor! Nu te costă nimic să ceri sfaturi, dar ai grijă să le urmezi numai pe cele demne de urmat! Cel care cere sfaturi referitoare la agoniseala-i unui om care nu are nici o experienţă în astfel de probleme, va plăti cu propria-i avuţie naivitatea şi prostia.

            Spunând acestea, se îndepărtă.

            Şi totul s-a petrecut aşa cum a spus el. Căci fenicienii sunt nişte mişei. Ei i-au vândut lui Azmur bijuterii din sticlă, ce imitau bine pietrele preţioase, dar erau fără vreo valoare. Dar - aşa cum m-a sfătuit Algamish - am continuat să pun deoparte o zecime din ce câştigam, pentru că de-acum acest lucru devenise o obişnuinţă şi nu mai era atât de greu cum fusese la început.

            Apoi, după alte douăsprezece luni, Algamish veni în camera scribilor şi mă întrebă:

            - Ce progrese ai mai făcut de când nu ne-am văzut?

            -  Am pus mereu deoparte, aşa cum mi-ai spus - am răspuns eu -, iar agoniseala mea i-am încredinţat-o lui Agger, cel care meşteşugeşte scuturi, ca să cumpere bronz, iar el îmi plăteşte la fiecare patru luni o dobândă.

            - Foarte bine. Şi ce faci cu dobânda?

            - Dau un ospăţ mare cu merinde rafinate, cu miere, vin şi prăjituri cu mirodenii. Mi-am cumpărat şi o tunică stacojie. Iar într-o zi, o să-mi cumpăr şi un măgăruş care mă va purta în drumurile mele.

            - Stomacu-ţi mistuie roadele agoniselii - spuse Algamish râzând. Cum te mai aştepţi atunci să mai lucreze pentru tine? Şi cum crezi că aceste roade ar mai putea da naştere altora, care să robotească şi ele pentru tine? Mai întâi, trebuie să-ţi organizezi o armată de sclavi de aur şi apoi te poţi bucura fără regrete de ospeţe-ndestulate.

Şi dispăru din nou, aşa cum proceda mereu. Nu 1-am mai văzut timp de doi ani, când îşi făcu din nou apariţia în viaţa mea - la fel de neaşteptat ca-ntotdeauna.

Chipul îi era brăzdat de urmele adânci ale timpului, iar ochii săi trădau o oboseală fără margini, căci era acum un om foarte bătrân.

            -  Arkad - îmi spuse el - ai reuşit să strângi averea pe care o visai?

            - Nu este nici pe departe cea pe care o visez - am răspuns eu -, dar am reuşit să strâng ceva, iar truda mea începe să dea roade.

            - Şi mai urmezi sfaturile cărămidarilor?

            -  Sfaturile lor sunt foarte bune când este vorba de cărămizi, am răspuns eu.

            - Arkad - spuse el - ţi-ai învăţat bine lecţiile. Mai întâi, ai învăţat să te mulţumeşti cu mai puţin decât câştigi. Apoi, ai învăţat să ceri sfaturi numai de la oameni învăţaţi, oameni cu multă experienţă. Şi, în cele din urmă, ai învăţat să pui aurul la treabă, să-1 faci să lucreze pentru tine. Ai învăţat cum să faci rost de bani, cum să-i păstrezi şi cum să-i foloseşti. De aceea, te consider omul cel mai potrivit pentru o misiune ce presupune mai multă responsabilitate. Eu am început să îmbătrânesc. Fiii mei nu se gândesc la altceva decât cum să-mi cheltuiască averea, nicidecum s-o înmulţească. Interesele mele sunt mari, dar mi-e teamă că nu mă mai pot ocupa de ele. Dacă vrei să mergi la Nippur şi să ai grijă de pământurile pe care le stăpânesc acolo, te voi face partenerul meu şi îmi voi împărţi averea cu tine.

            Aşa am ajuns la Nippur şi am preluat controlul asupra posesiunilor sale de acolo, posesiuni care erau destul de întinse. Şi pentru ca eram mânat de o ambiţie extraordinară, dar şi pentru că stăpâneam cele trei legi (notă Allain: câştigarea aurului, protejarea acestuia de la pierdere şi risipă, şi înmulţirea lui) care îţi asigură strângerea şi păstrarea unei averi uriaşe, am reuşit să sporesc valoarea proprietăţilor sale. Şi aşa, averea mea începu să crească, iar când spiritul lui Algamish îşi luă zborul spre tărâmul întunericului, mi-a revenit şi mie o parte din bogăţia sa, aşa cum stabilise prin lege.

            Aşa grăi Arkad, iar, după ce îşi încheie povestirea, unul dintre prietenii săi spuse:

            - Te poţi considera un om norocos pentru că Algamish s-a hotărât să-şi împartă averea cu tine.

            -  Am fost norocos doar pentru că m-am lăsat dominat de dorinţa de a prospera - şi asta cu mult timp înainte de a-1 cunoaşte. Oare n-am dovedit timp de patru ani o voinţă de fier atunci când am luptat din răsputeri să pun deoparte o zecime din tot ce câştigam? Oare puteţi spune că un pescar este norocos pentru că reuşeşte să prindă peşte, când el studiază de ani de zile obiceiurile peştilor şi ştie când să arunce năvodul? Oportunitatea este o zeiţă mândră, ce nu-şi iroseşte timpul cu cei care nu sunt pregătiţi s-o întâmpine.

            - Trebuie să recunoaştem că ai dat dovadă de o voinţă extraordinară de a merge mai departe în anul acela în care ţi-ai pierdut toată agoniseala. Acesta este un aspect prin care te deosebeşti de noi toţi, spuse un alt prieten.

            -  O voinţă extraordinară! răspunse Arkad. Ce prostie! Credeţi că voinţa este cea care îi conferă omului puterea de a ridica o greutate pe care o cămilă nu o poate căra sau de a transporta o încărcătură pe care nici boii nu o pot urni din loc? Voinţa reprezintă scopul ferm pe care ţi 1-ai stabilit în viaţă şi pe care vrei să-1 vezi îndeplinit. Dacă îmi stabilesc un ţel, fie el şi neînsemnat, fac tot ce-mi stă în putinţă să-1 realizez. Cum aş mai avea altfel încredere în mine că pot sa realizez lucruri cu adevărat importante? Dacă îmi spun: „Trebuie, timp de o sută de zile, pe când traversez podul ce duce spre oraş, să arunc câte o pietricică în râu", atunci asta fac. Dacă în cea de a şaptea zi traversez podul şi nu arunc pietricica în râu, nu-mi spun: „Voi arunca mâine două pietricele", ci mă întorc din drum şi-mi duc promisiunea la bun sfârşit. Iar în cea de-a douăzecea zi, nu-mi spun: „Arkad, este inutil ce faci tu. La ce-ţi foloseşte să arunci în fiecare zi câte o pietricică în râu? De ce nu arunci un pumn plin şi termini povestea?" Nu, nu spun toate acestea şi nici nu le fac. Când îmi stabilesc un ţel, îl duc la bun sfârşit. De aceea, am grijă să nu-mi stabilesc ţeluri greu de împlinit, pentru că iubesc timpul liber.

            Apoi, un alt prieten luă cuvântul şi spuse:

                - Dacă tot ceea ce spui tu este adevărat şi simplu, după cum încerci să ne convingi, dacă toţi oamenii ar avea succes, atunci nu s-ar mai putea bucura cu toţii de o avere prea mare, căci nu le-ar ajunge tuturor.

            - Averea creşte oriunde oamenii îşi descătuşează izvoarele de energie, răspunse Arkad. Dacă un om bogat îşi construieşte un palat nou, aurul pe care îl cheltuieşte este oare irosit în zadar? Nicidecum. Căci muncitorii se bucură de el, artistul se bucură de el, cum se bucură şi cărămidarul. Şi toţi cei care participă la construirea palatului se bucură de aurul cheltuit. Iar când palatul este terminat, oare valoarea lui nu acoperă toate cheltuielile? Iar terenul pe care este construit nu valorează mai mult tocmai datorită prezenţei palatului acolo? Şi acelaşi lucru nu este oare valabil şi pentru terenurile învecinate? Bogăţia poate creşte într-un mod miraculos. Nimeni nu-i poate măsura limitele. Oare nu fenicienii sunt cei care au construit oraşe măreţe pe coaste pustii datorită averilor pe care le adunau făcând comerţ pe mare?

            - Atunci, ce ne sfătuieşti să facem ca să ne îmbogăţim? întrebă un alt prieten. Anii trec, noi nu mai suntem tineri şi nu avem nimic pus deoparte.

            - Vă sfătuiesc să urmaţi învăţăturile lui Algamish şi să vă spuneţi: „Trebuie să păstrez o parte din tot ce câştig." Spuneţi asta în fiecare dimineaţă când vă treziţi! Spuneţi-o la miezul zilei! Spuneţi-o şi noaptea! Spuneţi-o în fiecare clipă din viaţa voastră până când cuvintele vi se întipăresc în memorie ca nişte litere de foc. Lăsaţi-vă dominaţi de puterea cuvintelor! Sorbiţi-le şi îmbătaţi-vă cugetul cu ele! Apoi, începeţi să puneţi deoparte atât cât vi se pare înţelept, dar să nu fie mai puţin de o zecime din câştigul vostru! Renunţaţi la alte cheltuieli dacă este necesar! Dar puneţi mereu deoparte suma stabilită! Veţi descoperi în curând ce sentiment extraordinar vă creează o comoară de care numai voi aveţi dreptul să beneficiaţi. Şi cu cât creşte mai mult, cu atât veţi dori să puneţi şi mai mult deoparte. Vă veţi simţi învăluiţi de o bucurie extraordinară de a trăi. Veţi dori să câştigaţi din ce în ce mai mult. Dar pentru asta trebuie să învăţaţi să vă puneţi averea la treabă - să lucreze în favoarea voastră. Transformaţi-o într-un sclav a cărui singură menire este să lucreze pentru voi! Apoi, copiii acestui sclav, dar şi copiii copiilor lui vor lucra şi ei pentru voi. Descoperiţi izvorul de aur ce vă va asigura viitorul! Uitaţi-vă la bătrânii noştri şi gândiţi-vă că nu peste mult timp veţi ajunge ca ei! De aceea, trebuie să vă investiţi comoara cu foarte multă grijă ca să n-o pierdeţi. Câştigurile mari pe care ni le oferă cămătarii nu sunt altceva decât nişte sirene înşelătoare ce ne ademenesc cu glasurile lor încântătoare în ţinuturile pierzaniei şi ale lacrimilor încărcate de regrete. Trebuie, de asemenea, să vă asiguraţi familia în cazul în care zeii vă cheamă în regatul lor. Pentru acest scop, puteţi face întotdeauna provizii, punând deoparte - la intervale regulate - mici sume de bani. In acest fel, omul prevăzător se asigură că familia sa va dispune în final de o sumă mare, necesară în cazul dispariţiei lui. Cereţi mereu sfaturile unor oameni înţelepţi, al căror obiect de activitate sunt banii! Ei vă vor ajuta să nu cădeţi în aceeaşi capcană în care am căzut eu atunci când i-am încredinţat banii lui Azmur, cărămidarul. Un câştig mic, dar sigur, este de preferat unui risc inutil. Bucuraţi-vă de viaţă cât puteţi de mult! Nu încercaţi să exageraţi punând deoparte mai mult decât vă puteţi permite! Dacă nu puteţi pune deoparte mai mult de o zecime din ce câştigaţi, atunci trebuie să vă mulţumiţi cu atât şi să vă bucuraţi de viaţă cât mai mult posibil. Trăiţi în funcţie de izvorul vostru de aur, fără să exageraţi cheltuind, dar nici să vă fie teamă să cheltuiţi! Viaţa este frumoasă şi bogată atunci când te bucuri de lucrurile valoroase pe care ţi le oferă.

            Prietenii îi mulţumiră pentru sfaturile primite şi porniră spre casele lor. Unii dintre ei erau tăcuţi, pentru că nu înţeleseseră nimic din cuvintele pline de înţelepciune ale lui Arkad. Alţii erau batjocoritori la adresa prietenului lor, considerând că un om atât de bogat cum era Arkad ar fi trebuit să-şi împartă averea cu vechii săi prieteni, mai puţin norocoşi decât el. Dar câţiva dintre ei purtau în priviri o lumină nouă. Ei înţelegeau că motivul pentru care Algamish revenise de câteva ori în camera scribilor îl constituia dorinţa lui de a vedea cum reuşeşte un om să ajungă la lumină, după ce petrecuse timp îndelungat cufundat în beznă. Când a ajuns la lumină, a descoperit că zeii îi rezervaseră un loc printre cei aleşi, un loc pe care nu-1 putea ocupa daca nu era bine pregătit.

            Aceşti prieteni au luat hotărârea ca în următorii ani să-1 viziteze cât mai des pe Arkad, care îi primea cu braţele deschise. Le oferea cu generozitate sfaturi şi învăţaturi pline de înţelepciune, aşa cum procedează întotdeauna oamenii cu o vastă experienţă de viaţă. Şi i-a ajutat în cele din urmă să-şi investească economiile cât mai bine cu putinţă, în aşa fel încât să obţină de pe urma lor o dobândă frumoasă şi sigură. Pe de altă parte, aceste investiţii nu presupuneau factori de risc şi nici nu exista pericolul ca ele să nu ofere investitorilor dividendele aferente.

            Momentul care a marcat o cotitură importantă în viaţa acestor oameni a fost cel în care au priceput adevărul cuvin­telor lui Arkad, adevăr pe care Algamish i-1 transmisese lui, iar el - la rândul lui - 1-a împărtăşit prietenilor.

Trebuie să păstraţi o parte din

tot ceea ce câştigaţi